Fără presă, n-ar fi existat un ministru Sorin Cîmpeanu. De la plecarea lui din mediul universitar şi intarea în cel politic, s-a bucurat din plin de atenţia presei. Şi a avut, o bună bucată de vreme, parte şi de o ”presă bună”. Pînă la dovedirea plagiatului, cu toate argumentele publicate tot în presă de Emilia Şercan. Şi n-a mai fost mult, pînă la demisia lui Cîmpeanu, pe care-l va aştepta un anonimat precum cel al Monei Muscă, ridicată şi doborîtă tot de presă. Asta e menirea ei şi se achită bine de ea. Atunci, de unde îngrjorări cu privire la ”libertatea” ei, prezentă şi viitoare? Ori ar trebui, toţi, precum colegii de la Recorder, să facem anchete după partituri de import, cu aromă de vodcă şi muştar?
Lasă un răspuns